De multe ori întrebăm pentru că vrem ca celălalt să confirme ceea ce credem deja. Nu întrebăm pentru că vrem să aflăm ceva. Întrebarea devine astfel o afirmație mascată.
De exemplu: „Nu crezi că oamenii au devenit mai egoiști?” pare o întrebare. În realitate este un enunț care transmite deja concluzia: oamenii au devenit mai egoiști. Aproape fără să‑ți dai seama, ești astfel împins să răspunzi în interiorul unei presupuneri.
Ce s‑ar întâmpla dacă, înainte să întrebăm, am renunța pentru câteva clipe la propria noastră concluzie?
Aici începe adevărata diferență dintre a întreba pentru a avea dreptate și a întreba pentru a înțelege.
O întrebare relevantă nu pornește de la nevoia de a demonstra că avem dreptate. Ea se bazează pe disponibilitatea de a descoperi că realitatea ar putea fi diferită de ceea ce credem. De aceea, o întrebare cu adevărat deschisă poate fi uneori incomodă, pentru că nu ne mai permite să controlăm răspunsul.
De exemplu, în loc de „Cum au devenit oamenii mai egoiști?”, putem întreba: „Sunt oamenii într‑adevăr mai egoiști decât în trecut? Cum am putea afla? Și ce am considera o dovadă?”
Astfel apare o idee importantă: întrebarea bună nu ne duce direct spre un răspuns, ci ne deschide un spațiu în care mai multe răspunsuri devin posibile.
Exercițiul — transformarea întrebărilor
Îți ofer spre analiză câteva întrebări obișnuite, cum ar fi „De ce tinerii nu mai citesc?”, „De ce oamenii nu mai au încredere în instituții?” sau „Tehnologia este cauza izolării oamenilor?”.
Observă ce presupune prima întrebare și apoi încearcă să o transformi pe rând într‑una care nu conține deja concluzia.
Hai să încercăm împreună: „De ce tinerii nu mai citesc?” poate deveni: „Citesc tinerii mai puțin decât în trecut?”, „Ce înseamnă, de fapt, să citești?” și „Ce informații ne‑ar permite să comparăm situațiile?”
Continuă tu cu celelalte două!
Concluzie: Când întrebarea este cu adevărat deschisă, trebuie să fim pregătiți ca răspunsul să nu ne dea dreptate.
Lasă un răspuns