De multe ori nu întrebăm pentru că vrem să aflăm ceva, ci pentru că vrem ca celălalt să confirme ceea ce credem deja. Întrebarea devine astfel o afirmație mascată.
De exemplu: „Nu crezi că oamenii au devenit mai egoiști?” pare o întrebare, dar în realitate transmite deja concluzia: oamenii au devenit mai egoiști. Cel căruia îi este adresată întrebarea este împins, aproape fără să‑și dea seama, să răspundă în interiorul acestei presupuneri.
Ce s‑ar întâmpla dacă, înainte să întrebăm, am renunța pentru câteva clipe la propria noastră concluzie?
Aici începe adevărata diferență dintre a întreba pentru a avea dreptate și a întreba pentru a înțelege.
O întrebare relevantă nu pornește de la nevoia de a demonstra că avem dreptate, ci de la disponibilitatea de a descoperi că realitatea ar putea fi diferită de ceea ce credem. De aceea, o întrebare cu adevărat deschisă poate fi uneori incomodă, pentru că nu ne mai permite să controlăm răspunsul.
De exemplu, în loc de „De ce oamenii au devenit mai egoiști?”, putem întreba: „Sunt oamenii într‑adevăr mai egoiști decât în trecut? Cum am putea afla? Și ce am considera o dovadă?”
Aici apare o idee importantă: întrebarea bună nu ne duce direct spre un răspuns, ci ne deschide un spațiu în care mai multe răspunsuri devin posibile.
Exercițiul — transformarea întrebărilor
Îți ofer spre analiză câteva întrebări obișnuite, cum ar fi „De ce tinerii nu mai citesc?”, „De ce oamenii nu mai au încredere în instituții?” sau „Nu este tehnologia cauza izolării oamenilor?”.
Observă ce presupune fiecare întrebare și apoi încearcă să o transformi într‑o întrebare care nu conține deja concluzia.
Voi exemplifica schimbând‑o pe prima: „De ce tinerii nu mai citesc?” poate deveni: „Citesc tinerii mai puțin decât în trecut? Ce înseamnă, de fapt, să citești și ce informații ne‑ar permite să comparăm situațiile?” Continuă tu cu celelalte două!
Concluzie: Când întrebarea este cu adevărat deschisă, trebuie să fim pregătiți ca răspunsul să nu ne dea dreptate.
Lasă un răspuns