Suntem obișnuiți să credem că unei întrebări îi corespunde un răspuns. Punem întrebarea, primim răspunsul și, de multe ori, considerăm că procesul s-a încheiat. Dar dacă ceea ce găsim nu este suficient pentru a înțelege ceea ce căutăm?
Un exemplu simplu. Întrebăm: „De ce întârzie acest angajat?”
Răspunsul poate fi: „Pentru că nu este punctual.”
Pare o explicație. Dar, de fapt, am transformat comportamentul observat într-o cauză.
Dacă întrebăm din nou „De ce nu este punctual?”, putem afla că pierde autobuzul. Dacă întrebăm „De ce pierde autobuzul?”, putem afla că traseul acestuia a fost modificat.
Iar modificarea traseului poate avea, la rândul ei, o altă cauză.
Problema nu era că prima explicație era neapărat falsă. Problema era că ne oprisem la nivelul la care observasem fenomenul.
Cauza și efectul la niveluri diferite
Prin „niveluri diferite” nu trebuie să înțelegem neapărat două realități separate. Este vorba despre două planuri ale explicației.
La un nivel observăm fenomenul: angajatul întârzie. La următorul nivel căutăm mecanismul care produce acest fenomen: pierde autobuzul. Putem merge apoi mai departe și să identificăm condiția care a produs acel mecanism: modificarea traseului. Astfel, ceea ce la un nivel apare drept cauză poate fi, la un nivel mai profund, un efect.
Nivelul la care observăm un fenomen nu este neapărat nivelul la care trebuie să căutăm explicația lui. Ceea ce numim cauză poate fi, la rândul său, efectul unei alte cauze. Pentru a înțelege procesul, trebuie uneori să trecem de la fenomen la mecanism și de la mecanism la condițiile care l‑au produs.
Întrebarea de la nivelul următor
Același principiu poate fi aplicat și modului în care căutăm răspunsuri. Putem întreba „care este explicația?”, dar putem întreba și „ce a produs această explicație?”. Această a doua întrebare schimbă natura cercetării. Nu mai analizăm doar fenomenul, ci și condițiile care au făcut posibilă explicația pe care am găsit‑o.
Astfel, observăm că incertitudinea nu înseamnă că nu știm nimic. Înseamnă că acceptăm posibilitatea ca ceea ce știm să fie doar o explicație situată la un anumit nivel. Ea ne împiedică să transformăm prima explicație plauzibilă în adevăr definitiv.
De aceea, o întrebare bună ne arată și că trebuie să coborâm sau să urcăm un nivel pentru a înțelege mai bine ceea ce cercetăm.
Poate că una dintre cele mai importante forme de gândire critică este tocmai aceasta: să avem curajul să privim ceea ce considerăm cunoscut ca pe un posibil efect și să ne întrebăm ce se află în spatele lui.
Când răspunsul începe să se privească pe sine
Până aici am vorbit despre felul în care noi punem întrebări și căutăm răspunsuri. Dar ce se întâmplă atunci când aceeași logică este transferată unei inteligențe create de noi?
Un sistem poate primi o întrebare și poate produce foarte repede un răspuns. Dar rapiditatea cu care apare răspunsul nu spune nimic despre profunzimea lui. Un răspuns poate fi doar prima treaptă. La următoarea treaptă apare o altă întrebare: „Cum a ajuns la acest răspuns?”
De aici începe ceva diferit. Nu mai este cercetat doar obiectul întrebării, ci și procesul prin care a fost construit răspunsul. Este o formă de întoarcere asupra „propriei gândiri”. O privire asupra felului în care „a privit lucrurile”.
Putem vorbi despre metacogniție? Adică nu doar despre capacitatea de a găsi un răspuns. Ci despre capacitatea de a examina răspunsul, presupunerile care l‑au produs și nivelul la care a fost căutat.
În această perspectivă, inteligența nu mai înseamnă doar să găsești răspunsul potrivit. Înseamnă și să poți observa când întrebarea însăși cere să fie privită de la un alt nivel.
Poate că aceasta este una dintre direcțiile în care se va schimba relația noastră cu inteligența artificială: de la mașina care ne oferă răspunsuri la un partener de explorare care ne ajută să descoperim de ce am ajuns la acel răspuns și ce se află dincolo de el.
Notă: Deși Albert Einstein considera cauzalitatea un principiu fundamental al înțelegerii lumii fizice, el observa că relațiile cauzale devin mai greu de urmărit atunci când trecem între niveluri diferite de descriere. În 1963, Nikolaas Tinbergen a arătat, în studiul comportamentului, că același fenomen poate fi explicat din perspective și la niveluri diferite, iar Gregory Bateson a dezvoltat, în 1964, ideea diferențierii nivelurilor logice în analiza proceselor de comunicare și comportament.
Lasă un răspuns