Într‑un articol anterior am definit cinci posibile zone de concentrare a puterii, ca pe o etapă de tranziție într‑un proces despre care apare o întrebare firească: ce se întâmplă după ce se construiește infrastructura de care ar fi nevoie?
Ipoteza de la care am pornit este că lumea ar putea trece, într-o primă etapă, de la state izolate la câteva mari centre de gravitație economică și tehnologică. Acestea ar concentra capital, resurse, cercetare, industrie și capacitate de calcul tocmai pentru a putea construi infrastructura necesară unei economii din ce în ce mai interconectate.
Dar concentrarea ar putea avea un efect paradoxal. Cu cât infrastructura devine mai extinsă și mai accesibilă, cu atât necesitatea unor structuri foarte mari pentru utilizarea ei poate scădea. Ceea ce este construit la scară continentală poate fi folosit, în timp, de organizații și comunități mult mai mici.
De aceea, cele cinci zone nu reprezintă, în această ipoteză, destinația finală. Ele sunt etapa prin care se acumulează capacitatea necesară pentru următoarea transformare.
Dacă prima mișcare este de la stat către zona mare de interdependență, următoarea ar putea fi de la zona mare către rețea. Iar din interiorul rețelei ar putea apărea structuri mai mici, capabile să funcționeze cu un grad tot mai mare de autonomie.
Ce este o microcomunitate?
Prin microcomunitate nu înțeleg un grup de oameni care comunică pe internet și nici o comunitate locală de dimensiuni mici. În această ipoteză, microcomunitatea este o structură voluntară, relativ redusă ca dimensiune, ai cărei membri sunt legați prin interese, competențe, valori sau obiective comune și care pot colabora și crea valoare fără să fie necesar să locuiască în același loc.
Dimensiunea nu este, de fapt, elementul esențial. Importantă este relația dintre membri. Ei participă efectiv la ceea ce comunitatea își propune să realizeze, contribuind cu cunoștințe, muncă, capital, idei, resurse sau alte forme de valoare. Comunitatea are un anumit grad de autonomie și o identitate proprie, chiar dacă se află în interiorul unor structuri economice și sociale mult mai mari.
În acest sens, microcomunitatea nu este doar o comunitate mai mică. Este o altă formă de organizare a comunității. Un asemenea grup poate reuni oameni din aceeași localitate, dar poate fi format la fel de bine din persoane aflate în țări sau continente diferite. Ceea ce îi apropie nu mai este distanța dintre locuințele lor, ci ceea ce pot construi împreună.
Un cercetător din România poate lucra cu un programator din India și cu un antreprenor din Statele Unite fără ca vreunul dintre ei să fie nevoit să se mute pentru a deveni parte din aceeași comunitate de lucru.
Această schimbare poate modifica și ideea de apartenență. În prezent, o mare parte din identitatea noastră socială este legată de locul în care ne-am născut și de statul al cărui cetățean suntem. Într-o lume formată din rețele și microcomunități, este posibil să avem mai multe forme de apartenență în același timp.
Putem locui într‑o țară, lucra pentru o organizație din alta, participa la un proiect internațional și face parte dintr-o comunitate construită în jurul unei anumite competențe sau al unui obiectiv comun.
Apartenența ar putea deveni astfel mai puțin o consecință a locului și mai mult rezultatul participării.
Comunitatea construită prin contribuție
Apare o altă schimbare importantă: felul în care este recunoscută valoarea unei persoane.
Într‑o comunitate locală, reputația se formează în principal prin relații directe. Oamenii se cunosc, se întâlnesc și își construiesc în timp o imagine unii despre ceilalți. Într‑o comunitate globală, acest mecanism nu mai este suficient. Devine necesar să existe modalități prin care să poată fi verificate identitatea, competențele, experiența și contribuția unui membru. Reputația poate deveni astfel o formă de infrastructură. Nu doar un atribut social, ci una dintre condițiile care permit colaborarea între persoane care nu se cunosc direct.
O asemenea comunitate nici măcar nu trebuie să fie permanentă. Poate apărea în jurul unui proiect, poate crește, se poate transforma și, în cele din urmă, poate dispărea atunci când scopul pentru care s‑a format nu mai există.
Partea interesantă este că o comunitate mică ar putea avea acces la o capacitate mult mai mare decât dimensiunea ei. Nu ar trebui să dețină propriile centre de calcul, propriile sisteme logistice sau propriile piețe globale pentru a le putea utiliza. Ar fi suficient să aibă acces la ele.
Aici se vede legătura cu cele cinci zone. În prima etapă, marile zone concentrează resursele necesare pentru construirea acestor infrastructuri. Ele pot susține investiții pe care o microcomunitate nu le‑ar putea face singură: rețele energetice, comunicații, centre de calcul, sisteme logistice, platforme financiare și tehnologii de producție.
În etapa următoare, însă, aceste infrastructuri pot deveni platforme de acces.
O microcomunitate nu mai trebuie să construiască un centru de date pentru a avea capacitate de calcul. Nu trebuie să dețină o rețea energetică continentală pentru a avea acces la energie. Nu trebuie să construiască singură un sistem logistic global pentru a putea vinde unui client aflat pe alt continent. Ea poate utiliza infrastructura construită de structurile mari.
Astfel apare inversarea de care avem nevoie pentru ca modelul să funcționeze: concentrarea inițială a resurselor poate permite ulterior distribuirea accesului la acestea.
În acest fel, cele cinci zone ar putea reprezenta nu sfârșitul procesului, ci infrastructura lui intermediară.
De la teritoriu la rețea
Dacă această evoluție are loc, raportul dintre dimensiunea unei comunități și capacitatea ei începe să se schimbe.
O comunitate de câteva sute de persoane poate participa la o economie care se întinde pe mai multe continente. Poate utiliza capacitate de calcul aflată în altă regiune, poate cumpăra energie dintr‑o rețea interconectată, poate atrage capital din altă parte și poate colabora cu alte comunități fără să își piardă identitatea.
Nu este nevoie ca microcomunitatea să dețină infrastructura. Este suficient să aibă acces la ea.
Această diferență poate schimba inclusiv rolul statului. Teritoriul va continua să conteze pentru administrație, justiție, securitate, infrastructură fizică și gestionarea resurselor. Dar statul ar putea deveni unul dintre nivelurile de organizare, nu singurul.
Am putea ajunge la o suprapunere între mai multe niveluri. Statul poate rămâne legat de teritoriu. Marile zone asigură o parte importantă din infrastructura economică și tehnologică. Rețelele conectează aceste infrastructuri. Iar microcomunitățile folosesc rețeaua pentru a colabora și a crea valoare.
În această perspectivă, succesiunea ipotetică devine mai clară:
stat → mare zonă de interdependență → infrastructură globală → acces distribuit → microcomunități → rețea globală.
La început, resursele și capacitățile se concentrează pentru a putea fi construită infrastructura. Apoi, infrastructura permite distribuirea accesului. Iar accesul distribuit face posibilă apariția unor structuri mai mici, care nu mai trebuie să reproducă la nivel local toate capacitățile marilor centre.
Acesta este paradoxul central al ipotezei: marile zone ar putea construi infrastructura care, în timp, face posibilă o lume mai puțin dependentă de marile zone.
În acest scenariu, lumea nu ar trece pur și simplu de la state la cinci blocuri permanente. Cele cinci zone ar putea fi doar etapa de agregare necesară pentru construirea unei infrastructuri globale. Iar după ce această infrastructură există, centrul de greutate s-ar putea deplasa dinspre structurile teritoriale către rețele și microcomunități. Nu dispariția teritoriului ar fi schimbarea fundamentală, ci pierderea statutului său de principal criteriu al organizării umane.
Și atunci apare întrebarea următoare:
Dacă microcomunitățile devin capabile să colaboreze și să creeze valoare prin intermediul unei infrastructuri globale, cine construiește și cine controlează rețeaua care le conectează?
Lasă un răspuns