Pentru că și ieri a continuat ploaia, la cafea căutasem un subiect nou. Și conversația a început cu un citat politic despre Polonia și România. Vorbea despre instituții, justiție, alegeri și riscul ca democrația să fie golită de conținut chiar prin mecanismele sale. Am discutat despre felul în care se poate instala o dictatură și despre semnele care ar putea anunța un asemenea proces.
La un moment dat, eu am schimbat subiectul. Am spus că putem avea teme mult mai interesante decât cele care inundă, la un moment dat, știrile lumii.
Așa am ajuns la poezie. Mai exact, la un exercițiu: să scriem o poezie folosind numai cuvinte care încep cu litera P. O cerință simplă la prima vedere, dar destul de restrictivă. Prima încercare a fost mai degrabă amuzantă, așa că am continuat eu. Am trișat puțin, pentru că i‑am oferit un text scris mai demult, prin liceu. O să‑l postez la categoria „Jurnal”.
Am încercat să construiesc o imagine folosind cuvinte care respectau aceeași regulă. Unele formulări au ieșit mai bine, altele au părut forțate. Am discutat chiar și despre punctuație, imaginându‑ne că până și aceasta ar putea susține poemul.
Privind înapoi, trecerea de la discuția politică la jocul cu litera P pare destul de neașteptată. Nu am făcut‑o pentru a evita primul subiect și nici pentru că am fi ajuns la o concluzie. Pur și simplu, îmi venise să discutăm despre altceva.
Întrebări fără răspunsuri folositoare
Suntem destul de ciudați, noi, oamenii. Punem întrebări ale căror răspunsuri nu ne sunt de niciun folos. Discutăm subiecte fără să știm unde vrem să ajungem și continuăm conversații chiar dacă nu se întrevede vreo concluzie. Scriem poezii.
În cazul exercițiului nostru, aveam o regulă și o singură resursă: litera P. Trebuia să găsesc cuvinte, să le potrivesc și să încerc să obțin ceva care să semene cu o poezie. Nu urmăream să scriu un text literar deosebit. Mă interesa să văd cât de mult puteam construi pornind de la o asemenea limitare.
E curios cum o constrângere poate schimba felul în care gândim. Cuvintele obișnuite dispar din vocabularul disponibil, iar altele, la care poate nu ne‑am fi gândit în mod normal, ajung să capete importanță. Uneori, tocmai dificultatea de a găsi următorul cuvânt face exercițiul interesant.
Nu exista un rezultat de obținut și nici vreo miză practică. Era pur și simplu un joc. Cu toate acestea, am ajuns să discutăm despre creativitate, despre rostul poeziei și despre lucrurile pe care le facem fără să urmărim ceva anume.
Nu trebuie să rezolvi nimic
Poezia este, poate, unul dintre cele mai bune exemple. Scriem versuri fără să știm întotdeauna ce vrem să spunem. Uneori pornim de la un cuvânt, de la o imagine sau de la o simplă asociere. Continuăm, schimbăm câte ceva, ștergem și rescriem. Textul poate rămâne doar o încercare personală, fără să ajungă vreodată la un cititor.
Nu trebuie să transmită o informație nouă, să ofere o soluție sau să conducă la o acțiune. Poate să ne placă pur și simplu felul în care sună câteva cuvinte împreună. Sau imaginea pe care o creează.
Mă întreb cât de des ne permitem să facem lucruri fără să le căutăm o utilitate. Suntem obișnuiți să ne organizăm timpul, să stabilim obiective și să evaluăm rezultatele. Chiar și activitățile din timpul liber ajung uneori să fie tratate în același fel.
Dar nu toate experiențele trebuie să se transforme în realizări. Unele conversații se termină fără concluzii, unele întrebări rămân fără răspuns, iar unele poezii nu vor fi niciodată terminate.
Azi nu mai plouă.
Lasă un răspuns