10 octombrie

Astăzi, privind un ciorchine de strugure, mi‑a venit un gând despre Dionisos, zeul grec asociat cu vița‑de‑vie și vinul. M‑am întrebat dacă, dincolo de serbările dionisiace, de veselie și de beția care i‑au rămas asociate numelui, nu am putea descoperi și o altă semnificație a simbolurilor sale.

Nu cunosc o legendă antică în care Dionisos să le fi explicat oamenilor filosofia vieții pornind de la un ciorchine de strugure. Dar mi‑am imaginat cum ar fi putut arăta o asemenea scenă și ce învățătură s‑ar putea desprinde din ea.

Bobul și iluzia propriei importanțe

Dionisos ar fi putut să le arate oamenilor boabele și să‑i fi îndemnat să le privească atent.

„Iată, unele sunt mai mari, altele mai mici. Unele au culori intense, altele sunt mai palide. Unele au crescut în bătaia soarelui, altele la umbra frunzelor. Fiecare este diferită, fiecare a avut parte de alte condiții și fiecare pare să aibă propriile calități.

Dacă boabele ar putea vorbi, una s‑ar lăuda cu mărimea sa, alta cu dulceața, iar alta și‑ar găsi rostul în sămânța pe care o poartă, capabilă să dea naștere unei noi vițe‑de‑vie. Fiecare s‑ar considera importantă prin ceea ce este sau prin ceea ce poate deveni.”

Privind strugurii, m‑am gândit că așa suntem și noi, oamenii. Ne măsurăm valoarea prin ceea ce știm, prin ceea ce putem face sau prin schimbările pe care credem că le putem produce. Ne comparăm cu ceilalți și ne judecăm importanța prin propriile criterii.

Dar poate că un bob ar putea descoperi că rostul său nu se limitează la propria existență. Împreună cu celelalte, formează un ciorchine, iar legătura dintre ele dă naștere unei forme de existență pe care niciuna nu ar putea‑o realiza singură.

Numai că, pe același butuc, cresc și alți ciorchini. Toți se hrănesc din aceeași rădăcină, iar butucii alcătuiesc o vie. Ceea ce părea suficient în sine capătă o altă dimensiune atunci când privirea se îndepărtează.

Am putea crede că, privind întreaga vie, am înțeles totul. Am vedea legăturile dintre butuci, rolul pământului, al apei, al luminii și al timpului. Am observa cum toate participă la creșterea strugurilor. Dar a vedea legăturile nu înseamnă neapărat a le cunoaște pe deplin rostul.

De la ciorchine la vin: limitele perspectivei noastre

Apoi, strugurii sunt culeși, boabele sunt zdrobite, iar sucul lor începe o altă etapă a existenței. Prin fermentare, se naște vinul, cu o identitate și cu proprietăți care nu mai pot fi atribuite unui singur bob.

Cel care gustă vinul îi poate aprecia aroma, echilibrul sau intensitatea fără să știe din ce bob provine o anumită notă a gustului, din ce ciorchine a făcut parte, de pe ce butuc a fost cules sau din ce vie a fost adunată recolta.

Și totuși, vinul există. Este rezultatul unei istorii pe care cel care îl gustă nu trebuie să o cunoască pentru a‑i simți efectele.

M‑am gândit atunci că, pe măsură ce ne îndepărtăm de propria individualitate, descoperim legături și dependențe pe care nu le observasem înainte. Dar nici perspectiva cea mai largă nu ne garantează că înțelegem toate consecințele sau sensurile a ceea ce facem.

Oare importanța noastră stă în ceea ce suntem individual? Sau în ceea ce construim împreună?

Dionisos: darul vinului și măsura omului

În lumea greacă, vinul nu era asociat doar cu plăcerea și sărbătoarea. Dionisos reprezenta și forțele naturii care depășesc ordinea obișnuită, capacitatea de transformare, extazul și trecerea dincolo de limitele cotidiene. Vinul putea aduce bucurie, apropiere și eliberare de griji, dar consumul excesiv putea duce la pierderea controlului și la dezordine. Darul său avea două fețe: ceea ce îi apropia pe oameni putea să‑i și îndepărteze de măsura lor.

Această ambivalență mi se pare importantă. Nu doar boabele sunt diferite, iar relațiile dintre ele sunt complexe; și ceea ce rezultă din transformarea lor poate produce efecte pe care nicio componentă nu le‑ar putea anticipa singură.

Astfel, vinul ne vorbește atât despre puterea noastră de a crea ceva nou, cât și despre limitele capacității noastre de a controla ceea ce am creat. Un dar nu este definit doar de ceea ce oferă, ci și de felul în care este primit și folosit.

Nu știu dacă Dionisos ar fi intenționat să transmită asta printr‑un ciorchine de strugure. Aici este doar reflecția mea de astăzi, pornind de la un simbol atât de strâns legat de el. Nu cred că am descoperit o învățătură pierdută a unei legende, ci mai degrabă o posibilitate de a privi altfel mitul și ceea ce a rămas din el în cultura noastră.

Am păstrat vinul, sărbătoarea, veselia și exuberanța. Dar cred că merită să ne întoarcem uneori la strugure, înainte ca el să devină vin, și să privim ceea ce în mod obișnuit trecem cu vederea.

Dacă un bob nu poate cunoaște vinul din care va face parte, iar omul nu poate anticipa toate consecințele contribuției sale la lumea în care trăiește, cât putem înțelege, de fapt, despre rostul nostru și despre ceea ce facem posibil dincolo de propria existență?