Dacă marile zone de putere reprezintă o etapă de tranziție, apare o întrebare firească: ce anume ar putea face posibilă trecerea de la aceste structuri mari către comunități mult mai mici și mai autonome?
Răspunsul nu se află doar în politică sau în economie. El se află, în primul rând, în infrastructură. Pentru ca o comunitate de câteva sute sau câteva mii de oameni să poată funcționa aproape independent de marile structuri teritoriale, trebuie să aibă acces la resurse și servicii care astăzi sunt disponibile mai ales organizațiilor mari.
Energia
Prima condiție este energia. Rețelele energetice interconectate, producția distribuită și sistemele de stocare pot permite unor comunități mici să producă și să gestioneze o parte importantă din necesarul propriu.
Energia abundentă și accesibilă devine astfel baza întregului sistem. Fără ea nu există centre de calcul, automatizare, producție modernă sau comunicații la scară largă.
Conectarea
A doua componentă este infrastructura digitală. Internetul de mare viteză, comunicațiile prin satelit și rețelele capabile să conecteze permanent oameni, dispozitive și organizații reduc importanța distanței geografice.
Un membru al unei comunități poate locui într‑un sat din România, altul într‑un oraș din India, iar un al treilea în Japonia. Dacă pot lucra împreună în timp real, distanța dintre ei devine mai puțin importantă decât conexiunea dintre ei.
Capacitatea de calcul
Următoarea componentă este inteligența artificială. Centrele de date și capacitatea de calcul oferă acces la o formă de infrastructură care, până de curând, era rezervată marilor organizații.
Un grup restrâns de oameni poate utiliza instrumente de analiză, proiectare, traducere, programare, cercetare sau automatizare care înainte necesitau echipe întregi. Astfel, tehnologia poate produce un efect interesant: reduce dimensiunea minimă necesară pentru a face lucruri complexe.
Logistica
Autonomia nu înseamnă însă izolare. Chiar și cele mai independente comunități vor avea nevoie să schimbe bunuri, materii prime și produse cu exteriorul. De aceea, porturile, căile ferate, aeroporturile, drumurile, depozitele și sistemele automatizate de transport vor deveni parte din aceeași rețea.
O comunitate mică poate produce local ceea ce îi este avantajos și poate obține din exterior ceea ce nu poate produce eficient.
Economia
Aceeași transformare trebuie să apară și în infrastructura financiară. Dacă o microcomunitate poate participa direct la schimburi economice globale, poate atrage capital, poate vinde produse și servicii și poate colabora cu alte comunități, dimensiunea ei geografică nu mai reprezintă o limitare atât de mare.
Economia începe să semene mai puțin cu o colecție de piețe naționale și mai mult cu o rețea de participanți conectați între ei.
Încrederea
Există însă o infrastructură mai puțin vizibilă și poate mai importantă decât toate celelalte: încrederea. Într‑o comunitate tradițională, încrederea este construită în timp prin apropiere. Oamenii se cunosc, se întâlnesc și au experiențe comune. Într-o comunitate globală, acest lucru nu mai este posibil în aceeași formă. Trebuie să apară alte mecanisme prin care să putem verifica identitatea unei persoane, competențele sale, activitatea desfășurată și reputația pe care și-a construit‑o.
Cu alte cuvinte, dacă teritoriul nu mai este principalul element care unește oamenii, trebuie să apară alte forme de încredere.
Coordonarea
Ultima piesă este capacitatea de coordonare. O microcomunitate poate avea puțini membri, dar poate participa la proiecte foarte complexe dacă dispune de instrumentele potrivite. Aici inteligența artificială poate avea un rol important. Ea poate contribui la organizarea informației, distribuirea sarcinilor, analizarea resurselor și coordonarea unor activități care, în trecut, necesitau structuri administrative mult mai mari.
În acest fel, tehnologia nu doar automatizează activități. Ea poate reduce chiar necesitatea centralizării.
Paradoxul
Aici apare paradoxul central al întregii ipoteze. Pentru a ajunge la o lume mai descentralizată, este posibil să fie nevoie, mai întâi, de o perioadă de concentrare.
Marile zone de putere ar putea concentra capitalul, cercetarea, producția și resursele necesare pentru construirea infrastructurii. Dar, odată construită, aceeași infrastructură ar putea deveni accesibilă unor structuri din ce în ce mai mici. Astfel, procesul ar putea evolua în direcția:
marile zone → infrastructură comună → acces distribuit → autonomie locală → microcomunități → rețea globală
În prima parte a procesului, puterea se concentrează pentru a putea construi. În partea următoare, ceea ce a fost construit începe să distribuie această putere. Iar acesta ar putea fi momentul în care lumea începe să se organizeze după o logică diferită. Nu de la centru către periferie. Ci dinspre numeroase puncte conectate între ele.
Într‑o asemenea perspectivă, marile zone nu ar reprezenta forma finală a lumii viitoare. Ar putea fi structurile care construiesc infrastructura necesară pentru ca, ulterior, lumea să poată funcționa cu structuri mult mai mici.
Iar aici apare următoarea întrebare: ce se întâmplă atunci când o comunitate nu mai are nevoie să aparțină unui teritoriu pentru a putea exista?
Lasă un răspuns