Activarea atenției

Siguranța se bazează pe incertitudine.

La prima vedere, afirmația pare paradoxală. Dacă vrem să fim în siguranță, nu ar trebui oare să știm cât mai multe, să avem răspunsuri clare și să fim cât mai siguri de ceea ce facem?

Experiența de evaluator de risc m‑a făcut să privesc lucrurile puțin diferit. Evaluarea riscurilor nu pornește de la presupunerea că știm deja totul despre o activitate. Dimpotrivă. Ea presupune că, oricât de bine am cunoaște un proces, există posibilitatea să existe un pericol pe care nu l‑am observat, o situație care se poate schimba sau o consecință pe care nu am anticipat‑o.

De aceea, întrebarea esențială nu este doar „Ce știm despre această activitate?”, ci și „Ce am putea să nu fi observat?”. În practică, această diferență poate fi esențială.

După producerea unui accident sau a unui alt eveniment nedorit, apare adesea întrebarea: „Cum a fost posibil să se întâmple?”. Privind retrospectiv, putem constata că anumite semnale existau, dar nu au fost luate în considerare. Uneori, explicația este foarte simplă: situația părea suficient de cunoscută pentru ca nimeni să nu mai simtă nevoia să o privească din nou cu atenție.

Aici apare una dintre capcanele certitudinii. Riscul nu provine numai din ceea ce nu știm. Poate apărea și din ceea ce suntem atât de convinși că știm, încât încetăm să mai verificăm.

În evaluarea riscurilor, tocmai această posibilitate justifică reevaluarea. O modificare a echipamentului, a modului de lucru, a personalului, a spațiului sau chiar a condițiilor în care se desfășoară activitatea poate schimba profilul de risc. O evaluare corectă într‑un anumit moment nu reprezintă o garanție că situația va rămâne identică.

Siguranța nu rezultă, așadar, din faptul că am închis toate întrebările, ci din capacitatea de a le redeschide atunci când apar motive. Incertitudinea are astfel o funcție de protecție. Să accepți că nu cunoști toate variabilele nu înseamnă să fii nesigur pe tine. Înseamnă să păstrezi suficient spațiu pentru verificare, pentru schimbare și pentru ceea ce încă nu ai observat.

Aceeași idee poate fi întâlnită și în coaching.

Când plecăm către un obiectiv convinși că știm deja de ce nu reușim, ce ne împiedică sau ce trebuie să facem, există riscul să transformăm aceste explicații în limite. Dacă am stabilit deja cauza, nu mai căutăm alta. Dacă am decis deja ce este posibil, alternativele dispar înainte de a fi explorate.

Certitudinea poate oferi confort, dar confortul nu este întotdeauna progres. Uneori, ceea ce ne ține pe loc nu este lipsa unui răspuns, ci convingerea că avem deja răspunsul potrivit. Asta nu înseamnă că orice certitudine este greșită. Avem nevoie de cunoștințe, experiență, proceduri și decizii ferme. Într‑un sistem de siguranță, acestea sunt indispensabile. Problema apare atunci când ceea ce știm devine definitiv și nu mai lăsăm loc pentru verificare.

Poate că tocmai aici se află paradoxul.

Cu cât încercăm mai mult să eliminăm incertitudinea prin certitudini definitive, cu atât riscăm să devenim mai puțin atenți la ceea ce se poate schimba. De aceea, acceptarea faptului că există lucruri pe care încă nu le știm ne obligă să observăm, să verificăm și să reevaluăm.

În evaluarea riscurilor, această atitudine poate însemna o verificare în plus. În coaching, poate însemna o întrebare în plus. În viața de zi cu zi, poate însemna să ne oprim pentru o clipă înainte de a spune: „Știu sigur cum stau lucrurile”.

Siguranța nu înseamnă să eliminăm incertitudinea. Trebuie să știm că ea există și să construim siguranța tocmai ținând cont de acest lucru. Uneori, cel mai sigur punct de plecare nu este „știu”, ci „s‑ar putea să nu știu încă”. Iar această mică îndoială nu ne face mai nesiguri; ne menține atenți.