Am pornit această serie de la o întrebare aparent simplă: ce sunt, de fapt, banii? Am urmărit transformarea lor din mijloc de schimb în măsură a valorii, apoi în instrument de acumulare, de creditare și de speculație. Am ajuns, în cele din urmă, într‑un punct în care banii existenți în economia modernă sunt, în cea mai mare parte, informație înregistrată digital.
Banii fizici reprezintă doar o parte redusă din ceea ce numim astăzi bani. Restul există în conturi, registre electronice, baze de date și sisteme informatice care înregistrează drepturi, datorii, transferuri și obligații.
Dar dacă banii pot deveni aproape complet virtuali, apare o întrebare: Este posibil ca următorul pas să nu fie apariția unor bani și mai sofisticați, ci dispariția necesității lor? Nu dispariția valorii. Nu dispariția schimbului. Ci dispariția banilor ca intermediar obligatoriu între oameni și resurse.
O societate fără bani nu este o idee nouă
Una dintre cele mai cunoscute încercări de a imagina o astfel de societate este Proiectul Venus, asociat cu Jacque Fresco. Conceptul său de „economie bazată pe resurse” pornește de la o schimbare radicală de perspectivă: bunurile și serviciile nu ar mai fi distribuite prin bani, credite, troc sau alte forme de schimb, ci prin raportarea directă la resursele disponibile și la capacitatea tehnologică de a le utiliza.
Într‑un asemenea sistem, întrebarea „câți bani avem?” își pierde importanța. Devine mai relevantă întrebarea „ce resurse avem și ce putem face cu ele?”. Ideea este interesantă tocmai pentru că separă două lucruri pe care economia actuală le‑a făcut aproape inseparabile: resursa și valoarea sa monetară.
Un kilogram de hrană există indiferent de prețul său. O locuință există indiferent de valoarea sa de piață. O oră de muncă există indiferent de salariul atribuit ei. Prețul este o convenție. Resursa este o realitate fizică.
Proiectul Venus propune ca, într-o societate suficient de tehnologizată, accesul la bunuri și servicii să nu mai depindă de existența banilor. Este o ipoteză de viitor.
Dar istoria oferă și exemple în care o societate complexă să fi funcționat fără un sistem monetar în sensul cunoscut astăzi?
Când o civilizație funcționează fără monedă
Imperiul Inca este unul dintre cele mai interesante exemple. La apogeul său, Imperiul Inca administra un teritoriu uriaș și o populație de milioane de oameni. Avea agricultură organizată, infrastructură, drumuri, depozite, administrație și mecanisme complexe de mobilizare a resurselor. Nu avea însă o monedă utilizată ca mijloc general de schimb.
Cercetări recente în antropologia economică reafirmă faptul că economia incașă era organizată în principal prin reciprocitate, redistribuire și obligații de muncă, nu printr‑un sistem monetar. Resursele erau colectate și redistribuite prin structurile comunitare și administrative ale imperiului.
Asta nu înseamnă că societatea incașă era lipsită de schimburi sau că funcționa după un model simplu. Dimpotrivă, cercetarea contemporană atrage atenția că au existat și forme de schimb direct și probabil piețe în anumite regiuni și perioade. Important este altceva:
O societate complexă are nevoie în mod obligatoriu de o monedă pentru a organiza producția, distribuția și cooperarea?
Moneda este doar un mecanism posibil. Nu este singurul mecanism imaginabil.
Resursele pot fi administrate și fără piață
O altă direcție apare în cercetările economistei Elinor Ostrom. Aceasta a studiat comunități care au administrat resurse comune prin reguli create și respectate chiar de utilizatorii lor. Cercetările sale au arătat că resurse precum pășunile, pădurile, sistemele de apă sau pescăriile nu trebuie administrate obligatoriu nici prin privatizare, nici printr-un control centralizat al statului.
Există și o a treia posibilitate: autoguvernarea. Comunitățile pot construi reguli pentru acces, utilizare, monitorizare, responsabilitate și soluționarea conflictelor. Din perspectiva acestei serii, observația este importantă. Dacă resursele pot fi administrate prin mecanisme diferite de piață, iar distribuirea lor nu presupune obligatoriu existența unei monede, atunci putem imagina și alte forme de organizare economică decât cele cu care suntem obișnuiți. Întrebarea devine astfel mai interesantă:
Dacă banii nu sunt singura modalitate de a organiza accesul la resurse, ce ar putea ocupa locul lor?
Relația tehnologiei cu banii
Astăzi avem ceva ce societățile din trecut nu au avut: capacitatea de a transforma aproape orice proces într-o informație măsurabilă. Putem urmări producția aproape în timp real. Putem calcula consumul. Putem anticipa necesarul. Putem monitoriza stocurile. Putem modela fluxurile de energie și materie. Putem automatiza distribuția. Putem corela miliarde de informații într‑un timp imposibil de imaginat cu doar câteva decenii în urmă. Într‑o asemenea societate, rolul banilor ar putea începe să se schimbe.
Banii au fost, printre altele, un instrument de măsurare și comparare. Dar dacă putem măsura direct resursele, capacitatea de producție, consumul și nevoile, mai avem nevoie să transformăm toate aceste realități într‑o singură unitate monetară? Poate că nu.
Poate că banii virtuali reprezintă doar etapa intermediară. O etapă în care moneda devine informație înainte ca informația să devină mecanismul propriu‑zis de organizare a schimbului.
De la bani la informație
Propun o ipoteză, ca exercițiu de gândire, nu ca soluție deja demonstrată:
Dacă valoarea nu ar mai fi exprimată în bani, ar putea fi exprimată în informație?
Nu în sensul simplu în care un fișier conține un anumit număr de biți. Bitul tehnic măsoară cantitatea de informație digitală. Dar ceea ce ne interesează aici este altceva: informația nouă, relevantă și utilă pe care un individ o poate aduce într‑un sistem.
Pentru această ipoteză am putea avea nevoie chiar de o unitate nouă. Să‑i spunem, provizoriu, „ValBit”. Nu ar fi o monedă. Ar fi o unitate ipotetică de măsurare a contribuției informaționale.
Un ValBit nu ar reprezenta pur și simplu o cantitate de date. Ar trebui să țină cont de ceea ce este nou, de relevanța informației, de utilitatea ei, de complexitatea obținerii și poate chiar de efortul necesar pentru producerea ei.
Într-un asemenea model, valoarea unei persoane nu ar fi stabilită prin averea acumulată. Ar putea fi legată de ceea ce aduce nou în sistem. Iar contribuția nu ar trebui să fie aceeași la toate vârstele sau în toate etapele vieții. Un copil, un adult aflat în perioada activă și o persoană în vârstă ar putea avea forme diferite de contribuție, fără ca una să fie automat mai puțin importantă decât alta.
Este doar începutul unei ipoteze. Poate că viitorul nu este despre bani virtuali. Poate că este despre o lume în care banii nu mai sunt necesari. Iar dacă acest lucru este posibil, devin inevitabile întrebările:
Cum am putea măsura valoarea unei informații? Dar valoarea informației noi pe care o aduce un om unei societăți?
De aici începe o altă ipoteză.
Lasă un răspuns