În articolele anterioare am explorat câteva idei despre felul în care s‑ar putea schimba societatea. Am discutat despre bani, despre o posibilă formă de măsurare a contribuției informaționale, pe care am numit‑o ValBit, și despre rolul pe care inteligența non‑organică l‑ar putea avea în proiectarea unor sisteme noi.
Sunt ipoteze. Unele pot părea îndrăznețe, altele greu de pus în practică. Cred însă că merită să le explorăm, chiar dacă nu știm unde ne vor conduce. La fel procedează și oamenii de știință atunci când propun explicații sau caută soluții pentru probleme încă nerezolvate. Formulează teorii, construiesc modele, le testează și le compară cu alte variante.
Există însă un moment în care discuția ar trebui să treacă dincolo de demonstrația științifică. Putem dovedi că o soluție este posibilă. Putem calcula resursele necesare, costurile și rezultatele estimate. Putem chiar demonstra că funcționează mai bine decât alte soluții. Dar toate acestea nu ne spun automat dacă este bine să o aplicăm.
Mi se pare că aici apare una dintre cele mai importante întrebări legate de progres. O soluție poate rezolva problema pentru care a fost creată și, în același timp, poate genera altele, poate afecta oameni sau poate schimba societatea într‑o direcție pe care nu am anticipat-o.
Logica sistemului și viața oamenilor
Am întâlnit această idee și în filmele cu tematică distopică. Unele imaginează societăți în care resursele sunt administrate strict, oamenii sunt evaluați după criterii prestabilite, iar deciziile sunt luate în numele eficienței sau al supraviețuirii colective.
La prima vedere, mecanismele pot părea raționale. Dacă resursele sunt limitate, trebuie administrate. Dacă populația crește, trebuie găsite soluții. Dacă un sistem consumă mai mult decât produce, cineva va încerca să corecteze dezechilibrul.
Problemele apar atunci când aceste calcule ajung să stabilească valoarea oamenilor și dreptul lor de a beneficia de resurse. Un criteriu economic sau statistic poate deveni, treptat, un criteriu de selecție. Iar cei care nu se încadrează în model riscă să fie tratați ca o problemă care trebuie eliminată.
Nu este nevoie să ne imaginăm un sistem construit cu intenții rele. Este suficient ca obiectivul lui să fie definit prea îngust și să nu mai existe o analiză reală a consecințelor.
Mă întorc aici la ipoteza ValBit. Să presupunem că am reuși să măsurăm contribuția informațională a fiecărui individ. Am putea folosi inteligența non‑organică pentru a analiza activități, schimburi de informații și efectele lor în timp. Poate că am obține rezultate utile și am înțelege mai bine felul în care oamenii contribuie la dezvoltarea societății.
Dar ce am face cu aceste rezultate? Am recompensa contribuțiile? Am distribui resursele în funcție de ele? Am stabili cine merită mai mult și cine mai puțin?
O asemenea schimbare ar putea părea o evoluție a sistemului economic. Totuși, dacă accesul la resurse ar depinde de un punctaj, am putea ajunge să judecăm oamenii după ceea ce poate măsura algoritmul. Copiii, persoanele care au nevoie de îngrijire, cei care nu pot munci sau oamenii ale căror contribuții nu sunt ușor de cuantificat ar putea ajunge într‑o poziție dezavantajată.
În plus, oamenii ar putea începe să‑și organizeze viața pentru a obține rezultate mai bune în evaluare. Activitățile fără valoare recunoscută de sistem ar deveni mai puțin atractive, chiar dacă au sens pentru individ sau pentru comunitate.
Un mecanism creat pentru a recunoaște contribuția oamenilor ar putea ajunge astfel să le influențeze alegerile și să le limiteze libertatea.
Înainte de a alege o soluție
Nu cred că trebuie să renunțăm la asemenea experimente de gândire. Dimpotrivă, avem nevoie de ele. Avem nevoie de oameni care propun variante, de cercetători care testează ipoteze și de sisteme capabile să analizeze consecințe pe care mintea unui singur om nu le poate cuprinde. Dar cred că ar trebui să fim mai atenți la felul în care transformăm o soluție posibilă într‑o direcție de urmat.
Prestigiul celui care o propune nu este o garanție. Nici demonstrația matematică, nici precizia unui algoritm și nici rezultatele obținute într‑un experiment nu pot înlocui analiza efectelor asupra societății. O soluție poate fi impecabilă în raport cu obiectivul stabilit și totuși nepotrivită pentru oamenii asupra cărora se aplică.
Aici văd și rolul inteligenței non‑organice. Ne poate ajuta să explorăm mai multe variante, să simulăm scenarii și să identificăm riscuri. Dar dacă îi cerem să optimizeze un sistem, trebuie să știm ce anume vrem să optimizăm și ce limite nu dorim să depășim.
Poate că nu ne lipsesc ideile și nici capacitatea de a găsi soluții. Avem deja suficiente exemple în care o schimbare gândită pentru a rezolva o problemă a produs consecințe neașteptate. Unele au fost corectate, altele au creat probleme noi, iar unele au schimbat societatea în moduri pe care inițiatorii lor nu le‑ar fi putut anticipa.
De aceea, înainte de a implementa o soluție, ar trebui să ne întrebăm ce se întâmplă dacă funcționează exact așa cum am proiectat‑o. Cine beneficiază? Cine suportă costurile? Ce libertăți ar putea fi afectate? Și, poate cel mai important, mai putem schimba direcția dacă rezultatele se dovedesc nedorite?
Nu orice variantă trebuie transformată într‑un proiect și nu orice proiect trebuie dus până la capăt. Uneori, valoarea unei idei stă tocmai în faptul că ne ajută să descoperim o limită pe care nu o observasem înainte.
Pentru mine, progresul înseamnă și capacitatea de a găsi soluții, dar și discernământul de a decide pe care dintre ele merită să le urmăm.
Lasă un răspuns