Celălalt

Poate că una dintre cele mai importante întrebări nu este de ce există oameni pe care îi considerăm răi, ci cum ajungem noi să‑i considerăm astfel.

Suntem obișnuiți să privim diferența cu o anumită suspiciune. Cel care gândește altfel decât noi, are alte preocupări, alte valori sau reacționează într‑un mod pe care nu‑l înțelegem poate deveni, foarte repede, „celălalt”. Iar ceea ce nu înțelegem este mai greu de anticipat. Ceea ce nu putem anticipa poate părea periculos, iar ceea ce percepem ca periculos ajunge cu ușurință să fie catalogat drept rău.

Este posibil ca această reacție să aibă rădăcini adânci în natura noastră. Pentru o ființă care trebuie să se protejeze, detectarea rapidă a pericolului este utilă. Diferențierea dintre ceea ce ne este familiar și ceea ce ne este necunoscut poate fi, într‑o anumită măsură, un mecanism de protecție. Problema apare atunci când acest mecanism nu mai face diferența între pericolul real și simpla diferență.

Aici intervine mediul în care trăim. Familia, educația, experiențele personale, cultura și grupurile cărora le aparținem pot modela aceste predispoziții. Nu este necesar ca exteriorul să ne creeze de la zero mecanismele prin care îi evaluăm pe ceilalți. Este suficient să le găsească, să le activeze și să le îndrepte într-o anumită direcție.

Astfel se pot forma adevărate „butoane” interioare. Unii oameni devin foarte sensibili la diferențele de opinie, alții la statut, la comportamentul social, la aspectul exterior, la apartenența la un grup sau la anumite valori. Uneori, o experiență personală poate face ca un anumit tip de om să devină, pentru noi, un declanșator al fricii sau al respingerii.

Mai există apoi o eroare subtilă: confundăm ceea ce ne provoacă un sentiment neplăcut cu ceea ce este în mod obiectiv rău. Dacă cineva ne provoacă teamă, frustrare, rușine sau neputință, putem ajunge să credem că acea persoană este cauza răului pe care îl simțim. Începem să atribuim intenții acolo unde poate exista doar diferență, neînțelegere sau incompatibilitate.

De aici apar și generalizările. O faptă devine caracter, un caracter devine identitate, iar identitatea devine o etichetă definitivă: „este un om rău”. În acel moment, nu mai analizăm comportamentul, ci judecăm întreaga persoană prin prisma unei imagini pe care am construit‑o despre ea.

Poate că una dintre cele mai mari dificultăți este tocmai aceasta: să observăm mecanismele prin care îl transformăm pe celălalt în „omul rău” fără să ne întrebăm dacă reacția noastră aparține în întregime realității exterioare sau dacă o parte din ea vine din propriul nostru interior.

A înțelege aceste mecanisme nu înseamnă să negăm pericolul și nici să justificăm comportamentele care fac rău. Înseamnă doar să devenim mai atenți la diferența dintre ceea ce face celălalt și ceea ce proiectăm noi asupra lui.

Adevărata maturitate nu constă în a identifica mai repede oamenii răi, ci în a deveni suficient de conștienți de propriile noastre mecanisme încât să nu transformăm automat necunoscutul în pericol, diferența în vinovăție și disconfortul în condamnare.