Ideea de a renunța la bani și de a utiliza o altă unitate pentru organizarea activității economice a fost formulată în mai multe forme, cu mult înainte ca tehnologia actuală să facă posibilă o astfel de discuție.
Una dintre cele mai vechi alternative este timpul de muncă. În „Critica Programului de la Gotha”, Karl Marx descria o etapă de organizare socială în care individul primește un certificat care atestă cantitatea de muncă furnizată societății, iar acest certificat îi permite să primească din fondul social de consum o cantitate echivalentă de produse. Unitatea de măsurare este, în esență, timpul individual de muncă.
Diferența față de bani este importantă. Un asemenea certificat nu trebuie să devină capital, să producă dobândă sau să fie acumulat pentru a genera mai multă valoare. El reprezintă o evidență a contribuției și este destinat distribuției.
Mai târziu, Paul Cockshott și Allin Cottrell au dus această idee într-o zonă în care calculul economic este asistat de tehnologie informatică. Într‑o lucrare publicată inițial în 1989, ei au argumentat că valorile bazate pe muncă pot fi calculate cu ajutorul tehnologiei informatice și au propus mecanisme de alocare a resurselor bazate pe aceste calcule.
Aici apare o schimbare importantă față de Marx. Nu mai vorbim doar despre o construcție teoretică. Computerul devine instrumentul prin care un sistem economic complex ar putea calcula și actualiza permanent necesarul de muncă și alocarea resurselor.
Timpul de muncă poate fi măsurat. De aceea, o astfel de ipoteză este mult mai apropiată de posibilitatea tehnică decât ValBit.
Dacă nu munca, atunci energia
O altă direcție a apărut în anii treizeci, prin mișcarea Technocracy asociată cu Howard Scott și M. King Hubbert. Ideea era să se renunțe la prețul monetar și să se contabilizeze energia necesară pentru producerea și distribuirea bunurilor și serviciilor. Cetățenii ar fi primit certificate energetice, iar consumul ar fi fost raportat la cantitatea de energie disponibilă și la capacitatea productivă a sistemului.
Diferența față de bani era din nou fundamentală. Un certificat energetic nu trebuia să funcționeze ca o avere care poate fi acumulată. În modelul Technocracy, certificatele erau legate de perioade de consum și de capacitatea energetică a sistemului, nu de acumularea de capital.
Și aici tehnologia actuală schimbă radical discuția față de anii treizeci. Producția și consumul de energie pot fi monitorizate permanent. Fluxurile pot fi înregistrate automat. Consumul poate fi previzionat. Sistemele informatice pot corela producția cu distribuția.
Cu alte cuvinte, ceea ce era extrem de dificil de urmărit în urmă cu aproape un secol este astăzi măsurabil la o scară mult mai mare.
Dacă nu bani, nici muncă, nici energie?
O altă variantă renunță chiar la ideea unei unități de schimb. Proiectul Venus, asociat lui Jacque Fresco, propune o economie bazată pe resurse. În loc ca accesul la bunuri și servicii să fie intermediat de bani, sistemul ar trebui să pornească de la resursele disponibile, capacitatea de producție, tehnologie și necesitățile populației.
În această perspectivă, nu mai este nevoie să transformăm o resursă într‑un preț pentru a decide cum este utilizată. Resursa este măsurată direct. Iar tehnologia devine mecanismul de coordonare.
Această idee este apropiată de ceea ce astăzi numim, în sens larg, o economie post-monetară sau bazată pe resurse. Există și inițiative contemporane care încearcă să transforme asemenea concepte în modele de tranziție către societăți fără bani.
Problema rămâne însă aceeași: cum stabilim accesul la resurse atunci când acestea nu sunt suficiente pentru toate nevoile?
Lasă un răspuns